miercuri, 2 iulie 2014

Erin Hutchinson: "Identitatea sovietică și monumentele dedicate „Marelui Război pentru Apărarea Patriei” în RSS Armenească și RSS Moldovenească"


Marţi 1 iulie, la Cocoşul Roşu, a avut loc o prezentare de Erin Hutchinson, doctorandă la Universitatea Harvard despre "Identitatea sovietică și monumentele dedicate „Marelui Război pentru Apărarea Patriei” în RSS Armenească și RSS Moldovenească".

Erin Hutchinson lucrează la o teză de doctorat sub coordonarea prof. Terry Martin, Universitatea Harvard, SUA.

Acest eveniment a fost organizat în baza unui parteneriat între Platzforma.md, Forumul de Studii Interdisciplinare PLURAL şi "Cocoşul Roşu".


Iată un rezumat (în română şi engleză) a prezentării:

Identitatea sovietică și monumentele dedicate „Marelui Război pentru Apărarea Patriei” în RSS Armenească și RSS Moldovenească

După mai mult de douăzeci de ani de la ampla mobilizare naționalistă şi anti-sovietică în RSS Armenească (RSSA) și RSS Moldovenească (RSSM), astăzi constatăm în aceste două țări o relație cu totul diferită faţă de moștenirea ritualurilor sovietice. 9 mai a fost o zi înscrisă cu roșu în calendarul sovietic, marcînd celebrarea victoriei sovietice asupra Germaniei naziste și a aliaților săi fascişti din Europa. Ritualurile dedicate Zilei Victoriei, centrate în jurul monumentelor Marelui Război pentru Apărarea Patriei au fost pilonii culturii oficiale sovietice. Astăzi în Republica Moldova, Ziua Victoriei a devenit un referendum extrem de politizat asupra sentimentelor faţă de Rusia și trecutul sovietic. În ciuda faptului că Armenia a cunoscut un nivel chiar şi mai ridicat decît Moldova de mobilizare naționalistă în perioada sovietică tîrzie, continuarea celebrării ritualice a Zilei Victoriei nu a provocat controverse după restaurarea ei ca sărbătoare de stat la mijlocul anilor '90. În această prezentare, eu consider că o abordare culturală a comemorării sovietice a Marelui Război Patriotic ne-ar ajuta să înțelegem mai bine dinamica identității sovietice și naționale, aşa cum aceasta s-a desfăşurat în viața și cultura de zi cu zi în Uniunea Sovietică. Un studiu de caz comparativ pe RSS Armenească și RSS Moldovenească ne arată că practica de comemorare a războiului a favorizat diferite identificări în diferite părți ale Uniunii Sovietice. În RSS Armenească, ritualurile Zilei Victoriei și monumentele consacrate Marelui Război Patriotic au promovat un sentiment de legătură cu ambele identități, cea sovietică și cea armenească. În acelaşi timp, în RSS Moldovenească, aceste monumente și ritualuri au pus în valoare o cultură sovietică nemarcată de către elementul național. Analiza practicii sovietice de comemorare a războiului și a moştenitoarei sale după 1991 dezvăluie în cele din urmă două politici naționale diferite care au încercat să modeleze două tipuri foarte diferite de „subiecţi” în cele două republici.
Voi prezenta informații suplimentare din cercetarea mea în curs de desfăşurare în arhive și voi fi bucuroasă să aud comentarii pe marginea prezentării.


Soviet Identity and Monuments to the Great Patriotic War in the Armenian and Moldovan SSRs

Erin Hutchinson, PhD candidate, Harvard University

Over twenty years after widespread anti-Soviet nationalist mobilization in both the Armenian and Moldovan SSRs, today we see a starkly different relationship to the legacy of Soviet rituals in these two countries. May 9 was a red-letter day on the Soviet calendar, marking the celebration of the Soviet victory over Nazi Germany and its fascist allies in Europe. Victory Day rituals centered around monuments to the Great Patriotic War were pillars of official Soviet culture. Today in Moldova, Victory Day has become a highly politicized referendum on feelings about Russia and the Soviet past. In Armenia, despite having had even higher levels of nationalist mobilization in the late Soviet period than Moldova, the continued practice of Victory Day rituals has not provoked significant controversy after its restoration as a state holiday in the mid-‘90s. I argue that a cultural approach to Soviet commemoration of the Great Patriotic War helps us to better understand the dynamics of Soviet and national identity as they played out in everyday life and culture in the Soviet Union. A comparative case study of the Armenian and Moldovan SSRs reveals that the practice of war commemoration fostered different identifications in different parts of the Soviet Union. In the Armenian SSR, Victory Day rituals and monuments to the Great Patriotic War promoted a sense of connectedness with both Soviet and Armenian identities. Meanwhile, monuments and rituals in the Moldovan SSR emphasized Soviet culture unmarked by the national. Analysis of the Soviet practice of war commemoration and its post-1991 aftermath ultimately reveals two very different nationalities policies that sought to shape two very different model subjects in the two republics.
I will be presenting additional information from my ongoing research at the archives and would be happy to hear any feedback.





Aici puteţi asculta înregistrarea prezentării şi discuţiei:
Record music with Vocaroo >>

luni, 23 iunie 2014

James A. Kapaló: Rezistență simbolică și „liminalitate”: discursul și practica inochentistă


Vineri 20 iunie, la Cocoşul Roşu, a avut loc la prezentarea şi o discuţie moderată de Dr. James A. Kapaló despre mişcarea inochentistă din teritoriul actualei R. Moldova, în sec. 20 şi în prezent.

James A. Kapaló este profesor şi cercetător la Departamentul de Studii ale Religiilor, University College Cork, Irlanda.

Acest eveniment este realizat în baza unui parteneriat între Platzforma.md, Forumul de Studii Interdisciplinare PLURAL şi "Cocoşul Roşu".










Iată un rezumat al prezentării:


Rezistență simbolică și „liminalitate”: discursul și practica inochentistă

În această lucrare explorez chestiunea rezistenței simbolice și a liminalităţii pe exemplul mișcării inochentiste din secolul 20 în România și pe teritoriul Republicii Moldova actuale. Mișcarea inochentistă a apărut în primele decenii ale secolului al XX-lea, în gubernia rusă Podolia și în provincia Basarabia, respectiv pe teritoriul Republicii Moldova contemporane și în Ucraina. Mişcare în mod pronunţat apocaliptică și carismatică, inochentismul a fost inspirat de către călugărul Ioan Levizor şi a fost repede prezentat ca o manifestare eretică, din punct de vedere religios și subversivă, din punct de vedere politic. Astfel, inochentismul a fost văzut ca o provocare pentru autoritatea Bisericii Ortodoxe Ruse și pentru regimul țarist. Ulterior, devenind o minoritate religioasă ilegală și persecutată atît în România Mare cît și în Uniunea Sovietică, inochentismul s-a manifestat ca a o mişcare secretă. Cu toate acestea, inochentismul s-a dovedit a fi o prezență tenace în peisajul religios regional, reapărînd treptat în spaţiul public în perioada post-sovietică. Astăzi, mai multe grupuri inochentiste activează în marginea ortodoxiei dominante, criticînd Biserica de pe poziția lor liminală.
Inochentismul este o manifestare mai mult sau mai puțin unică în Republica Moldova și, probabil, şi în România, fiind o mișcare religioasă autohtonă de durată. În acest sens, inochentismul întreţine legături directe cu cu contextul social, politic și religios local. Voi încerca să rezum unele aspecte importante ale discursului și practicii mişcării inochentiste și voi sugera moduri în care studiul micro-istoric și cel antropologic al inochentismului ne pot conduce la o înţelegere mai informată cu privire la apariția capacităţii individuale, a unor noi manifestări de subiectivitate și de pluralism în societatea moldovenească.

Symbolic resistance and ‘liminality’: Inochentist discourse and practice
James A. Kapaló, Study of Religions Department, University College Cork, Ireland

In this paper I explore questions of symbolic resistance and liminality in relation to the Inochentite movement in 20th century Romania and Moldova. The Inochentite movement emerged in the first decades of the twentieth century in the Russian Governorate of Podolia and in the Province of Bessarabia, on the territory of contemporary Moldova and Ukraine. The intensely apocalyptic and charismatic movement, which was inspired by the monk Ioan Levizor, was soon portrayed as both religiously heretical and politically subversive and as such was seen as a challenge to the authority of both the Russian Orthodox Church and the Tsarist regime. As an illegal and persecuted religious minority in both Greater Romania and the Soviet Union the movement went underground. However, Inochentism has proved a tenacious presence on the religious landscape, gradually re-emerging into the public domain in the post-Soviet era. Today, various Inochentite groups operate on the margins of mainstream Orthodoxy critiquing the Church from their liminal position.
Inochentism is more or less unique in Moldova, and perhaps in Romania too, in being an enduring ‘home-grown’ religious movement. In this sense it speaks directly to the local social, political and religious context. I will attempt to summarize some important aspects of Inochentite discourse and practice and suggest ways in which micro-historical and anthropological study of Inochentism can help inform our understanding of the emergence of individual agency, new subject positions and pluralism in Moldovan society.

James A. Kapaló






Aici puteţi asculta prezentarea şi discuţia:
Record music and voice >>

sâmbătă, 14 iunie 2014

Diana Dumitru: Privind în ochii vecinului tău: Întîlnirile dintre evrei şi ne-evrei în Basarabia după Holocaust

Vineri 13 iunie, la 17:00, la Cocoșul Roșu, a avut loc prezentarea Dianei Dumitru despre şocul pe care l-au trăit supravieţuitorii evrei ai lagărelor din Transnistria în momentul întoarcerii în localitatea lor de origine în Basarabia. O discuţie a urmat prezentării.

Acest eveniment a fost realizat în baza unui parteneriat între Platzforma.md, Forumul de Studii Interdisciplinare PLURAL şi "Cocoşul Roşu".



Iată un rezumat al acestei prezentări.


Privind în ochii vecinului tău:  Întîlnirile dintre evrei şi ne-evrei în Basarabia după Holocaust

După ce a supraviețuit ghetoului de la Ternovka din Transnistria, o familie de evrei din Basarabia s-a întors în satul ei de origine, unde o nouă traumă îi aștepta. Potrivit mărturiei membrilor acestei familii, ceea ce au avut de trăit în satul lor de baştină după ce s-au întors acasă „a fost chiar mai groaznic decît ororile prin care am trecut în ghetou”. Sentimentele cele mai cumplite nu au fost stîrnite doar de ceea ce acestei familii i-a fost dat să vadă la întoarcere: casa lor a fost complet jefuită de haine sau de alte obiecte, iar multe dintre bunurile familiei au fost găsite în casele vecine. Un sentiment cumplit de dezolare i-a copleşit cînd au aflat ceea ce s-a întîmplat în localitate în vara anului 1941, după ce familia a fost deportată. Una dintre prietenele cele mai apropiate ale mamei supravieţuitoarei a fost printre primele care s-au dedat jafului atunci cînd unitățile germane și române au intrat în sat. Femeia se lăuda că o va "hăcui" pe prietena sa evreică de odinioară „ca pe o varză”, dacă ar vedea-o întorcîndu-se. Familia de evrei a aflat, de asemenea, că țăranii au înecat doi evrei localnici în râul Prut. Iată cîteva dintre lucrurile insuportabile, pe care supraviețuitorii Holocaustului au trebuit să le înfrunte la întoarcere în localitatea lor de baştină. Nimic nu li s-a părut mai potrivit prin urmare decît de a-şi părăsi casele și de a-şi construi o nouă viață într-un loc mai puțin copleşit de groază şi dezolare.

Această prezentare își propune să descopere complexitatea întîlnirilor dintre evrei şi ne-evrei în urma Holocaustului din Basarabia și Transnistria. De asemenea, prezentarea îşi propune să examineze particularităţile mediului social creat de manifestările de conştiinţă generate de ipostazele colaborării populaţiei locale cu autorităţile criminale în timpul celui de al doilea război mondial. Folosind interviuri de istorie orală, materiale de arhivă, precum și memoriile publicate, vom aduce lumină asupra contextului sensibil și de multe ori periculos, creat în momentul în care victimele au aflat despre participarea vecinilor lor la crimă, trădare, jaf și indiferență în localitățile în care locuitorii evrei au trăit înainte și unde aceştia au fost omorîţi în timpul Holocaustului. În același timp, această lucrare își propune să analizeze modul în care localnicii basarabeni ne-evrei au înțeles importanţa asumării juridice și morale pe care ei au confruntat-o, ca autori sau martori ai crimelor care au avut loc în comunitățile lor față de concetățenii lor.


Looking Into the Eyes of Your Neighbor: Jewish-Gentile Encounters in Bessarabia After the Holocaust

After surviving the ghetto of Ternovka in Transnistria, a Bessarabian Jewish family returned to their home village, where a new trauma was awaiting them. According to their statement, what they experienced in the village when they returned home “was even more horrific than what we had faced in the ghetto.” The horrifying part was not connected to what the family literally saw upon returning: their house was completely plundered, with no clothes or any other belongings remaining, and many of the family’s possessions were found in neighboring homes. In reality, the devastation came from learning what happened in the village in the summer of 1941 after this family left. One of the survivor’s mother’s close friends was among the first to steal when the German and Romanian units arrived in the village. The gentile woman also bragged that she would chop her friend “like a cabbage” if she saw her coming back. The Jewish family also learned how local peasants drowned two local Jews in the local Prut River. These were unbearable things with which to be confronted, and nothing looked more appropriate for the Jewish survivors than the decision to leave their own homes behind, and build a new life in a place less charged with desolation and dismay.

This paper aims to unravel the intricacies of the painful Jewish-gentile encounter in the aftermath of the Holocaust in Bessarabia and seeks to scrutinize the particular social environment shaped by the large awareness of the instances of gentiles’ collaboration with the murderous authorities during World War Two. By using over two hundred oral history interviews with both non-Jews and Jewish survivors, as well as archival material and published memoirs, I illuminate the sensitive and often dangerous context created during the process of learning about neighbors’ participation in the murder, betrayal, plunder, and indifference within settlements where Jewish inhabitants had previously lived, and were killed by the Romanian gendarmes with the help of local civilians during the Holocaust. At the same time, this paper intends to explore the ways in which Bessarabian gentiles grasped the important legal and moral implication they were about to face, as perpetrators or onlookers, to the crimes that took place in their communities against their fellow citizens.


Iată şi înregistrarea audio integrală a prezentării şi discuţiei:




Record music with Vocaroo >>


Diana Dumitru






luni, 19 mai 2014

Vizionare de film şi discuţie despre memoria celui de al doilea război mondial


În cadrul Atelierului PLURAL a avut loc o vizionare de film (documentarul „Leningrad 900 days/ Ленинград 900 дней), urmată de o discuţie despre memoria celui de al doilea război mondial în ţările fostei URSS.

Participanţi la discuţie: Diana Dumitru, Andrei Cuşco, Petru Negură, Igor Caşu, Dorel Curtescu şi alţii.

Participanţilor le-au fost distribuite în prealabil două texte ca suport teoretic şi istoric pentru discuţie:

1) Jutta Scherrer, „Germania şi Franţa: depăşirea trecutului”, în Diana Dumitru, Igor Caşu, Andrei Cuşco, Petru Negură (eds.), Al Doilea Război Mondial. Memorie şi Istorie în Estul şi Vestul Europei, Chişinău, Cartier, 2013.
2) Alexei Miller, «Историческая политика в России: новый поворот?», А. Миллер, А. Липман (сост.), Историческая политика в 21 веке, Новое литературное обозрение, Москва, 2002.

Aici puteţi viziona un trailer al filmului „Leningrad 900 days: https://www.youtube.com/watch?v=Wo7DtcgWQU8.




În urma vizionării filmului documentar Leningrad – 900 Days, s-au discutat semnificaţiile şi uzurile semantice ale războiului al doilea mondial în actualitate, de către diferite regimuri politice (în Rusia, Moldova, Europa), dar şi semnificaţiile pe care martorii şi victimele războiului le acordă acestor evenimente şi suferinţelor din trecut. Deşi a dominat o interpretare anti-oficială a războiului, şi în mod special a experienţei blocadei Leningrad de către locuitorii oraşului, filmul prezintă cîteva puncte de vedere, exprimate de martorii intervievaţi, asupra experienţei blocadei. O parte a acestor mărturii se referă la strategiile de supravieţuire (înţelese în sens literal, dar şi în sensul extins al termenului). Un alt aspect al acestor mărturii se referă la semnificaţia şi utilitatea personală şi politică a acestor amintiri astăzi. Aici punctele de vedere triumfaliste ale celor care consideră blocada ca un act de eroism (viziunea oficială) se ciocnesc cu opiniile care diminuează eroismul acestei experienţe (faptele de alimentaţie cu pisici, cîini şi cadavre umane), acuzînd autorităţile sovietice pentru felul în care a fost gestionată criza generată de blocadă. Ultimul punct de vedere este de asemenea reticent asupra utilizării politice a acestor evenimente astăzi de către liderii de la Kremlin, fără ca viaţa de zi cu zi a supravieţuitorilor blocadei să fie îmbunătăţită semnificativ. (Petru Negură)


miercuri, 9 aprilie 2014

Valentin Lozovanu: “Asistență externă (AOD) și dezvoltare. În ce măsură AOD a contribuit la dezvoltarea Moldovei?”

Vineri, 4 aprilie, ora 17:00 a avut loc o nouă întîlnire a Atelierului “Plural” într-un nou local, o nouă ambianţă, cu o prezentare de Valentin Lozovanu, cu titlul: “Asistență externă (AOD) și dezvoltare. În ce măsură AOD a contribuit la dezvoltarea Moldovei?”

Locul: Art-Studio "Cocoşul Roşu", str. Şciusev, 79

Rezumatul prezentării:
Moldova e cea mai săracă țară din Europa în ciuda faptului că de la independența sa a beneficiat de asistență oficială pentru dezvoltare (în continuare AOD), volumul căreia a fost în creștere. Deși a avut a avut cel mai mare PIB per capita în timpul URSS, cea mai mare rată de investiții din PIB (55,8%) și un indice al dezvoltării umane destul de ridicat (0,7), după independența sa a ajuns să aibă cel mai mic PIB per capita în Europa, o rată de investiții per capita ca procentaj din PIB înjumătățit (de 23,65%) și un indice al dezvoltării umane mai scăzut (0,64). Decalajul persistent dintre scopurile declarate și rezultate după două decade de dezvoltare trezește opinii divergente despre efectele AOD asupra dezvoltării Republicii Moldova.
Tema prezentării se referă la măsura în care AOD a sprijinit dezvoltarea Republicii Moldova. Prezentarea se bazează pe o cercetare efectuată pentru lucrarea de diplomă (master) cu subiectul “Ajutorul extern și dezvoltarea: Succes sau eșec în promovarea dezvoltării Moldovei”. Măsurile de promovare ale dezvoltării sunt evaluate în raport cu alinierea AOD la prioritățile din strategiile de dezvoltare ale țării (SCERS, SND, SND Moldova 2020, Programul de activitate al Guvernului (ultimul) care au fost/sunt implementate în perioada 2004-2012. AOD este evaluată atît în raport cu criteriile de eficiență (dimensiunea economică) ale AOD (conform criteriilor stabilite de OCDE) cît și cele politice (dimensiunea politică - interesul actorilor implicați în dezvoltarea pentru cooperare).

Formatul şedinţei:
prezentare urmată de o discuție în grup (întrebări/răspunsuri).

Lecturi recomandate:
Bermeo, Blodgett Sarah 2010, “Development and Strategy: Aid Allocation in an Interdependent World”, Duke University
Morgenthau, Hans 1962, “A Political Theory of Foreign Aid”, The American Political Science Review, Vol. 56, (2), pp. 301-309
http://mpra.ub.uni-muenchen.de/13171/
Pieterse, Nederveen 2010, Development Theory, second edition, SAGE Publications Ltd. pp. 1-11

Lecturi facultative:
Tarp, Finn 2009, “Aid effectiveness” UNU-WIDER
Tarp, Finn 2006, “Aid and Development”, Swedish economic policy review vol. 13, pp. 9-61

Lecturi suplimentare:
Radelet, Steven 2006, “A Primer on Foreign Aid”, Working Paper Number 92
Nye Joseph Jr. 2011, The Future of Power, Public Affairs Inc.
Lancaster Carol 2007, Foreign Aid Diplomacy, Development, Domestic Politics, University of Chicago Press, Chicago and London
De Mesquita, Bruce Bueno and Smith, Alastair 2007, “Foreign Aid and Policy Concessions”,
Journal of Conflict Resolution, vol. 51(2), pp. 251-284
Berthélemy, Jean-Claude 2006, “Aid allocation: Comparing donors’ behaviours”, Swedish
Economic Policy Review (13) pp. 75-109
Sandu Maia 2009, “Asistența externă, in: Priorități de Guvernare 2009”, ADEPT report, pp. 311-
328, Chisinau http://www.e-democracy.md/files/prioritati-guvernare-2009.pdf
Gaibu Corina, Litra Leonid, Lozovanu Valentin, Gîrbu Viorel 2011, “Evaluation of Moldova`s Absorption Capacity of External Assistance”, IDIS “Viitorul”, Chisinau http://www.viitorul.org/lib.php?l=en&idc=294


Moderator: Petru Negură -
Forumul de studii interdisciplinare "PLURAL" (în parteneriat cu Studio "Cocoşul Roşu").

Concluziile prezentării:
i)          Moldova ca o țară cu un venit mediu per capita a primit mai puțină asistență externă decît țările cu un nivel mediu superior al venitului per capita. Acest aspect, indică că pentru țările donatoare nivelul sărăciei (necesitățile țării recipient) nu este un factor decisiv care să influiențeze alocările de AOD.  Astfel, fluxul asistenței externe nu pare orientat să acopere necesitățile țărilor cu nevoile cele mai urgente.
ii)         În toată perioada cercetării (2004-2012) marea parte a țintelor de eficiență al AOD care nu au fost atinse țin de competența donatorilor. În particular, acestea se referă la utilizarea modestă a sistemelor naționale financiare și procurări, la care au recurs doar cîțiva donatori majori (UE, BM dar nu pentru totalitatea AOD oferit de ei), dar nu și de ceilalți. Eficiența asistenței externe, în ciuda eforturilor de creștere a ei, rămîne modestă în special în domeniile ce țin de cadrul institutional, centralizare excesivă a administrării ajutorului, fragmentarea lucrului donatorilor, misiuni și lucru analitic al donatorilor slab coordonat, ne-legarea asistenței de bunurile și serviciile donatorilor, măsura în care aceștia își aliniază procedurile la sistemele naționale, M&E slabă, responsabilizare reciprocă, predictibilitate și transparena ajutorului extern. Guvernul a îmbunătățit sistemele naționale (financiare și procurări, calitatea strategiilor de dezvoltare ale sale iar media CPIA a crescut). Totuși, per ansamblu, aceasta n-a dus la o creștere semnificativă al utilizării de către donatori a sistemelor naționale. Acest rezultat indică că asistența externă e orientate spre satisfacerea în primul rind al intereselor donatorilor și doar după asta al meritelor Moldovei.

iii)        La general, majoritatea ajutorului extern poate fi considerat ca aliniat la prioritățile de dezvoltare a țării. Totuși, măsura corelării acestuia cu politicile este selectivă în dependență de scopurile urmărite de donator și măsura în care poate exercita influiență asupra Moldovei (mai exact, elaborarea politicilor). Strategiile de dezvoltare naționale au fost consultate cu comunitatea donatorilor (fapt care le oferă posibilitatea, în special donatorilor majori – multilaterali (FMI, BM sau UE) să influiențeze elaborarea iar mai tîrziu implementarea acestor strategii prin măsura de condiționare. Probleme sunt observate la capitolul aglomerarea donatorilor în anumite sectoare lăsînd sectoare “orfane”, persistența unui nivel înalt de fragmentare al proiectelor (în special asistența tehnică), existența unităților paralele de implementare.  Aceasta duce la concluzia că pentru majoritatea țărilor dezvoltate asistența externă reprezintă un instrument pentru a-și realiza interesele. Donatorii activi din Moldova (în special donatorii bilaterali) își concentrează eforturile în acele domenii unde gradul de interdependență este mai mare. De asemenea, specificul instrumentelor de asistență folosite a suferit schimbări reflectînd interesele ale donatorilor (predominarea asistenței tehnice sau a celei financiare, fiecare modalitate avînd un potential diferit de a produce schimbări în țara asistată).
iv)        Potențialul asistenței externe de a promova dezvoltarea Moldovei este limitat în principal de variații frecvente și diversitatea intereselor donatorilor de a urma agenda de dezvoltare a Guvernului, lucru care afectează eficiența ajutorului și într-o măsură mai mica, de propriile constrîngeri în ceea ce ține capacitățile instituționale.  Moldova trebuie să-și îmbunătățească în continuare cadrul institutional pentru administrarea asistenței externe, capacitățile de negociere, sistemele de M&E, capacitățile de absorbție, de a valorifica în cel mai eficient mod mijloacele disponibile. O strategie independentă de asistența externă trebuie elaborată în timp pentru a permite o mai bună finanțare a necesităților de dezvoltare a țării.
Discutarea rezultatelor în raport cu teoria/literatura domeniului
Rezultatele cercetării confirmă cea de a doua ipoteză de lucru[1] care spune că asistența externă reflectă mai degrabă îngrijorările/interesele donatorilor și respectiv, are un rezultat mai moderat decît se considera anterior la soluționarea principalelor constrîngeri în dezvoltarea sa.
Rezultatele descrise confirmă o interpretare realistă a ajutorului extern, în particular dezvoltarea strategică (modelul Bermeo). Cel mai bine acest model descrie comportamentul donatorilor bilaterali. E mai dificil de urmărit măsura în care organizațiile multilaterale reprezintă interesele ai unor din constituenții săi majori. Totuși, aceasta poate avea loc, în special prin intermediul adoptării diferitor condiționalități politice pe care Moldova trebuie să le implementeze pentru a obține suport direct bugetului sau asistență macrofinanciară.




[1] i)           Prima era că asistența externă contribuie la promovarea priorităților identificate în strategiile de dezvoltare ale țării (alocările de asistență externă sunt aliniate la necesitățile țării și promovează acele priorități de dezvoltare care au fost idintificate în cadrul strategiilor de dezvoltare naționale).

miercuri, 2 aprilie 2014

Mathieu Radoubé: "Naţionalism românesc în Basarabia şi mizele internaţionale în chestiunea atribuirii provinciei basarabene României"

Vineri 28 martie, ora 17:00, a avut loc o prezentare la tema "Naţionalism românesc în Basarabia şi mizele internaţionale în chestiunea atribuirii provinciei basarabene României" ("Nationalisme roumain en Bessarabie et les enjeux internationaux dans la question de l'attribution de la province à la Roumanie") de Mathieu Radoubé, student la Master (anul 2) în Istorie contemporană socială şi politică la universitatea Toulouse - Le Mirail, sub coordonarea prof. Jean-Paul Depretto. Prezentarea a fost în franceză (discuţia în franceză şi română).

Mathieu Radoubé


Iată un rezumat (parţial şi provizoriu) al prezentării lui Mathieu Radoubé:

La Bessarabie est passée en un an d'une province russe à roumaine. Au delà de ce
changement de tutelle, son quadruple changement de statut, de l'autonomie dans le cadre d'une
république fédérative de Russie à l'indépendance puis à l'union sous condition avant de voter l'union
inconditionnelle au royaume de Roumanie, soulève des questions. Quelle est la part réelle des
aspirations de la population bessarabienne dans ces options diplomatiques ? Les députés du Sfatul
Ţarii et les directeurs-généraux ont-ils œuvré pour le peuple ou pour les intérêts d'une classe
particulière ? Et surtout, quel poids eurent les autorités roumaines présentes sur le territoire dans les
prises de décision du gouvernement et des élus bessarabiens ?
La première partie de ce travail de recherche a permis de discerner à partir de sources souvent
partiales, ce qui révélait du fantasme créé pour les besoins d'un plaidoyer des faits avérés.
Les aspirations à l'autonomie ne semblent pouvoir être mises en doute. L'émergence d'un
mouvement national moldave est évidente dès le printemps 1917 dans les nombreux congrès qui se
forment à la suite de la révolution de février dans la province. Du manifeste du Pari National
Moldave de mars 1917 au congrès de militaires réuni à l'automne qui décide de la création de
l'assemblée, l'accent est mis sur l'idée de roumanisation des institutions (enseignement, liturgie,
armée, administration). En décembre, cependant, lors de la proclamation de l'autonomie, un cadre
est fixé à ce terme puisque l'avenir politique du territoire n'est envisagé que dans une union
fédérative avec la Russie. C'est pourquoi nous avons abordé l'idée de mouvement national moldave
et non roumain. La roumanisation n'est, dans un premier temps, pas d'ordre politique ; elle ne
concerne que le domaine culturel. Les allusions à cette volonté de roumanisation de la Bessarabie
disparaissent d'ailleurs progressivement des sources, même pro-roumaines à mesure que le territoire
acquiert son indépendance et ne réapparaissent qu'après le vote de l'union sous condition, sous un
aspect beaucoup plus péjoratif (imposition d'un régime).
De plus, de janvier à avril 1918, les dirigeants de la république moldave ne cessent de défendre leur
indépendance. La proclamation par le conseil du pays du caractère provisoire de l'intervention de
l'armée roumaine et le document remis par les directeurs-généraux à la délégation bessarabienne à
Brest-Litovsk en sont des preuves.
Dans ces conditions, le vote du 9 avril apparaît donc comme un paradoxe auquel nous n'avons malheureusement aucune réponse à apporter. Nous ne pouvons qu'émettre des hypothèses.

Mathieu Radoubé, Petru Negură, Lucia Sava, Mihai Fusu, Virgil Pâslariuc


Virgil Pâslariuc, Igor Caşu, Mathieu Radoubé


vineri, 28 martie 2014

Alexandru Lupuşor: Modernitatea ca ethos. De la autonomia subiectului la dandism


Vineri 21 martie, ora 17:00, a avut lov o prezentare de Alexandru Lupuşor (lector de filozofie la USM) pe tema "Modernitatea ca ethos. De la autonomia subiectului la dandism", urmată de o discuţie despre modernitate, critică şi subiectivitate. Pentru discuţie, s-au citit textele de mai jos:

- Immanuel Kant, "Ce sînt Luminile?" (variante în română, franceză şi engleză);
- Michel Foucault, "Ce sînt Luminile?" (variante în franceză şi engleză).

Locul întîlnirii: Catedra de Istorie Universală, Universitatea Pedagogică de Stat din Chişinău "Ion Creangă", etajul 5, sala 508.



Iată rezumatul prezentării, de Alexandru Lupuşor:

Modernitatea ca ethos. De la autonomia subiectului la dandism

Rezumat
Prezentarea a avut ca scop să urmărească pe de o parte modul în care Imm. Kant dezvoltă și legitimează un înțeles al modernității chestionînd evenimentul Luminilor și, pe de altă parte, felul în care Michel Foucault și-a conceput propria interpretare a modernității prin raportare la cea kantiană. În acest sens două sînt textele avute în vedere de subiectul expunerii: „Was ist Aufklärung?” de Imm. Kant și Qu’est-ce que les Lumières?” de M. Foucault. Avînd atenția centrată pe noțiunile subiect, sine, raport față de sine, creație de sine, rațiune, public, privat, autonomie, ethos, s-a încercat refacerea spațiului conceptual înăuntrul căruia s-a produs problematizarea modernității la cei doi autori amintiți.

Pașii pe care i-a urmat prezentarea ar putea fi rezumați în felul următor:
a)      Expunerea a început prin reluarea definiției kantiane a Luminilor (Aufklärung) ca fiind o ieșire (Ausgang) din starea de minorat, ceea ce a justificat interesul avut, în primă fază, pentru analiza succintă a sensul pe care îl are în vedere filosoful german vorbind de minorat;
b)      Ca urmare a acestei clarificări, prezentarea și-a continuat demersul chestionînd posibilitatatea de a ieși din această stare a minoratului și, astfel, de a realiza trecerea către starea de majorat, stare care corespunde a ceea ce Kant numește autonomie a subiectului. Este momentul în care noțiunile de sine și raport față de sine intervin în expunerea făcută. Totodată, înțelesul pe care Kant îl dă procesului de Aufklärung ca ieșire din starea de minorat este reluată, la acestă etapă. în lumina unui alt cuplu conceptual pe care ni-l propune Kant. E vorba de distincția dintre uzajul public și uzajul privat al rațiunii, prin intermediul căreia gînditorul german ne propune un mod de a concepe structura și funcționalitatea societății;
c)      În acest punct, prezentarea a pus în discuție textul lui Foucault Qu’est-ce que les Lumières?”, în rînduile căruia, filosoful francez supune criticii proiectul kantian și, în special, înțelesul modernității pe care acesta îl asumă și dezvoltă. În esență, critica lui Foucault se sprijină pe înțelesul termenului de atitudine sau ethos de care leagă trăsăturile distinctive ale modernității. În acest sens, demersul critic foucauldian face apel la Baudelaire, care, în viziunea lui Foucault rămîne reprezentantul exemplar al modernității. Cu alte cuvinte, intenția criticii lui Foucault ni se descoperă ca fiind, în fapt, depășirea lui Kant prin intermediul unei lecturi a lui Baudelaire.
d)      În cele din urmă, această depășire ni se arată în forma unei treceri de la autonomia subiectului, justificarea căreia pare să fie miza proiectul kantian, înțeleasă în termenii uzajului liber și public al rațiunii, către estetica creației de sine pentru care Baudelaire îi rezervează numele de dandism.       

luni, 10 martie 2014

Re-evaluarea păcii democratice: evoluţia naturii şi cîştigurilor războiului

Vineri 7 martie, ora 17.00, a avut loc, într-un context informal, la cafeneaua La plăcinte, prezentarea "Re-evaluarea păcii democratice: evoluţia naturii şi cîştigurilor războiului" de Dumitru Mînzărari, urmată de o discuţie.

Dumitru este doctorand în știinte politice la University of Michigan-Ann Arbor, unde cercetează subiecte ce țin de studiile de securitate, dinamica politicii externe, regimuri în tranziție și analiza formală a proceselor sociale. Şi-a făcut masteratul în afaceri internaționale la Columbia University, New York, unde a studiat aspecte naționale și internaționale ale fenomenului securității.


Iată rezumatul comunicării:

"Una din cele mai importante observaţii ale aşa-numitei teorii a păcii democratice este că războiul între statele democratice pare imaginabil. Studiul propus sugerează că aşa explicaţii cum ar fi semnalarea strategică sau stimulentele conducerii politice nu sunt capabile să explice într-un mod logic şi coerent această regularitate empirică. Stimulentele conducerii (leaders' incentive) indică asupra faptului că liderii democratici se auto-selectează doar în acele războaie pe care ei consideră că au şanse mai mari să le cîştige. Această alegere este impusă de interesul de a-şi păstra oficiul public, pe care ar putea să-l piardă în caz de înfrîngere militară. Argumentarea dată reflectă bine şi intuiţia explicaţiei normative, dar şi celei instituţionale. În acelaşi timp semnalarea strategică (signaling explanation) arată că democraţiile sunt mai abile în comunicarea hotărîrii lor, astfel rezolvînd problema informaţiei în negocieri. In sfîrşit, o altă explicaţie influentă cum ar fi coincidenţa istorică, nu este nici ea capabilă să explice pacea democratică. Această prezentare îşi propune să explice chestiunea "păcii democratice" prin examinarea dinamicii istorice a fenomenului războiului. Aplicînd de asemenea perspectiva economiei politice privind valoarea teritoriului geografic pentru state, studiul va tinde să extragă o nouă explicaţie pentru pacea democratică."

marți, 4 martie 2014

"Europeanizing projects in Moldova in times of crises of the discourse of Europeanization", by Helga Zichner


Vineri, 28 februarie 2014, ora 17.00, a avut loc prezentarea ţinută de Helga Zichner (cercetătoare la Leibniz-Institut für Länderkunde, Leipzig), pe tema "Talking the talk, walking the walk? Europeanizing projects in Moldova in times of crises of the discourse of Europeanization".




​Rezumatul prezentării:

In my presentation I take as a starting point the gap between the official pro-EU course of the Moldova government and the more skeptical attitudes towards this orientation among the population as they are reflected in recent opinion polls. Against this background my question is what this gap means for the implementation of EU-funded projects, that by definition must be considered as projects that shall contribute to Moldova's Europeanization. The example I will draw on is an EU-funded project from the area of household waste management. The changing of waste-disposal practices is an area where the success of the project depends very much on the active involvement of the local population. I will analyse the different approaches that those who implement these projects chose in order to motivate and persuade the local population to change their behaviour and thus to contribute ultimately to the success of the project.

joi, 27 februarie 2014

O discuţie despre "hoţii în lege", tranziţie şi stat în spaţiul post-socialist

Vineri, 21 februarie, ora 16.30,  la Catedra de Istorie Universală, UPSC, a avut loc vizionarea filmului documentar "Воры в законе" (Hoţii în lege) şi o discuţie despre crimă organizată, tranziţie şi stat în spaţiul post-socialist.


Lecturi discutate:
1) Вадим Волков, "Силовое предпринимательство в современной России";
2) Catherine Verdery, "A Transition from Socialism to Feudalism? Thoughts on the Post-Socialist State", in What Was Socialism, and What Comes Next?, pp. 214-238.


Filmul documentar „Воры в законе” (Hoţii în lege), de Alexandr Ghentelev vorbeşte, din perspectiva a cinci cazuri, despre istoria crimei organizate în URSS şi Rusia, din a doua jumătate a anilor 1987, cînd a fost legalizat comerţul privat şi primele întreprinderi private, pînă în zilele noastre. Dincolo de efectul spectacular pe care personajele filmului, dar şi regizorul, încearcă să-l producă prin imaginea pe care le-o cultivă „hoţilor în lege”, filmul preia şi dezvoltă anumite teze care au fost expuse şi analizate de anumiţi cercetători ruşi şi occidentali (cum ar fi V. Volkov, K. Verdery, C. Humphrey, M. Burawoy) ai fenomenului interferenţei dintre criminalitate şi schimbarea sistemului economic în fosta URSS pe parcursul anilor 1990. Putem observa astfel, din naraţiunile subiecţilor intervievaţi, fenomenul "privatizării puterii" care a pus stăpînire pe Rusia şi fostele state sovietice pe fundalul slăbirii instituţiilor statului (şi a monopolului asupra violenţei legitime pe care acesta îl întruchipează) în anii 1990. După un adevărat „război civil” care se dezlănţuie în anii 1990 între diferite grupuri „criminale”, în anii 2000 are loc o „civilizare a moravurilor” (N. Elias) în sînul acestor medii semi-criminale, dar care sfîrşesc prin a se legaliza, dar şi o restabilire treptată a prerogativelor statului şi a controlului exercitate de acesta asupra marelor fluxuri informale de capitaluri. Statul preia controlul asupra „monopolului violenţei legitime”. În acelaşi timp, funcţii înalte în stat sînt influenţate din umbră de către cei care au ieşit învingători din „războiul civil” dintre grupurile interlope din anii 1990. Astfel, începînd cu anii 2000, se perpetuează un fel de „privatizare a puterii” prin influenţa intereselor private ale unor foşti „antreprenori violenţi”, deţinători ai unor capitaluri enorme, asupra marii politici.(Petru Negură)

vineri, 31 ianuarie 2014

Vizionarea filmului documentar "The Act of Killing", urmată de o discuţie despre masacre, făptaşi şi victime


Vineri 31 ianuarie am vizionat filmul documentar "The Act of Killing" şi am discutat despre masacre (filmul este despre masacrul din Indonezia, 1965), făptaşi, victime şi semnificaţia politică a crimelor de masă.

Iată o cronică a filmului, scrisă de Dorel Curtescu, unul din participanţii la această discuţie:


Masacrul ca farsă

Dorel Curtescu


The Act of Killing (2012), film regizat de Joshua Oppenheimer, este o expunere despre crimele în masă, suferinţa şi represiunea din Indonezia anilor 1965-1966, sub regimul militar al lui Suharto. Leitmotivul documentarului cade sub incidenţa comentariului lui Marx, după care istoria se repetă, „iniţial ca tragedie, apoi ca farsă”. Repetiţia în istorie, pe de o parte, structurează modul nostru de percepere a trecutului şi, pe de altă parte, eliberează şi readuce în prezent toate stafiile ce încă nu şi-au găsit liniştea.

Jucându-ne puţin cu cuvintele, am putea numi „repetiţia istoriei ca farsă” printr-un termen împrumutat din zona artei şi a practicilor sale contemporane: „performance”. În ce constă acesta? Scurt pe doi: la solicitarea regizorului american Joshua Oppenheimer, Anwar Congo şi prietenii săi, membri ai unei organizaţii paramilitare şi complici la măcelul din Indonezia, sunt încurajaţi să repună în scenă crimele pe care le-au săvârşit treizeci de ani în urmă. Foştii călăi le performează, făcând apel la memoriile proprii şi la cele ale martorilor, cu zel şi dramatism în faţa camerelor de filmat, imitând genurile filmelor lor preferate: gangster, western, musical, horror. Un film într-un film, cum ar veni… în care „totul trebuie să fie adevărat”.





Din întâmplare sau nu, scenariul aminteşte de filmele despre Holocaust. Într-o secvenţă din pelicula lui István Szabó, Tata/ Apa (1966), ce relatează drama unui tânăr pe fundalul revoltelor din Ungaria din 1956, surprindem filmarea unui film despre atrocităţile săvârşite împotriva populaţiei civile sub ocupaţia germană. În una din scene, îi vedem pe evrei mânaţi în coloane pe străzile din Budapesta. Pentru a părea cât mai veridică, la insistenţa regizorului, scena este reluată de câteva ori. În filmul lui Szabó, surprindem frustrarea protagonistului principal de a participa la repetarea momentelor ruşinoase ale istoriei. The Act of Killing e o alta piesă şi rolurile sunt altele. În locul victimelor, îi vedem pe călăi, spunându-şi istoriile, iar mărturiile lor seamănă mai mult cu o apologie a masacrului. În acelaşi timp, ceea ce iniţial e luat drept farsă, pe parcurs, devine, practic, un act de „sinceritate”[1] – ei sunt cei care consideră că „tot adevarul trebuie spus public”. Patosul şi francheţea cu care îşi descriu sadismul alungă aproape orice suspiciune că ei ar avea ceva de ascuns şi că lucrurile s-au petrecut altfel decît acestea se înfăţişeză din istorisirile lor. Ipocrizia şi cinismul pot fi mai degrabă atribuite unui jurnalist care încearcă să ia distanţă, pretinzând că nu a făcut şi nu aştiut nimic.

O anumită precauţie, observabilă în modul de a vorbi şi într-o anumită reflexivitate, o putem observa la alţi protagonişti, dar nu şi la făptaşii („perpetrators”) înşişi. Acest moment semnalează o stare problematică a lucrurilor. Pe de o parte, el anulează orice gest eliberator prin care, la un moment dat, cineva ar putea enunţa că „regele este gol”; teoretic vorbind, dacă e vreun adevăr într-o atare fenomenologie, atunci este acela că regele e gol sub hainele sale, la fel cum sunt şi restul muritorilor. În condiţiile unei participări aproape totale la crime, orice gest demascator este confirmarea unui act de ipocrizie, iar cinismul devine o formă de ideologie[2]. Pe de altă parte, există posibilitatea de a circumscrie poziţia faptaşilor.

Anwar se defineste ca „gangster”, sau altfel spus ca „free man” (om liber, sic! – sintagma este reiterată în film cu insistenţă de către martorii-făptaşi). Observăm că unii „gangsters”, în cuvintele altor protagonişti, printre care se numără persoane cu funcţii înalte şi politicieni, au sfârşit prin a accepta, fie şi superficial, regulile sistemului, în raport cu legea, cu regulile democratice, faţă de comunism sau sistemul politic în genere. Într-un mod câtuşi de puţin ambiguu, aflăm, din interviul guvernatorului oraşului, că gangsterii sunt mari luptatori anti-comunişti şi din acest motiv rămân o garanţie a regimului. E de remarcat, în acelaşi timp, o formă de populism prin care, apelând la „voinţa poporului” – „care nu vor accepta întoarcerea comuniştilor” – are loc dislocarea categoriei politice de „popor” dintr-o realitate concretă într-o figură discursivă. În fine, din discursul vice-preşedintelui Indoneziei, rostit în faţa organizaţiei paramilitare, „Pancasila Youth”, desprindem o logică ambivalentă. „Gangsterii sunt în afara sistemului, nu în interiorul său”, de unde reiese că „ei sunt oameni liberi”. Astfel, e de e de remarcat poziţia contradictorie a gansterilor/ făptaşilor: de a fi, concomitent, în afara şi în interiorul sistemului[3].

Pentru a descrie formele contemporane prin care viaţa e subjugată morţii, cu precădere în statele postcoloniale, Achille Mbembe a introdus în uz conceptul de „necropolitică” [4]. Economiile politice ale statelor africane, argumentează autorul, s-au schimbat dramatic în ultimele decenii. Multe state postcoloniale africane nu mai deţin monopolul asupra violenţei, nici asupra mijloacelor de coerciţie pe teritoriul propriului stat; controlul e pierdut şi asupra hotarelor teritoriale ale statului. Astfel, coerciţia a devenit marfă (market commodity). Forţele militare de luptă (military manpower) devin nomade, circulă pe piaţă la fel ca forţele de muncă (labor power); ele pot fi cumpărate sau vândute fără a ţine cont de identitatea celor care o oferă. Armatele regulare sunt, treptat, înlocuite cu ceea ce Gilles Deleuze şi Felix Guattari numeau „maşini de război” (war machines) care, în ultimile decenii, pe de o parte, au jucat un rol însemnat în eroziunea statului postcolonial şi, pe de altă parte, au fost implicate în constituirea economiilor transnaţionale şi locale.

Apelând la teoretizările lui Mbembe putem intui rolul pe care îl au gangsterii şi organizaţia paramilitară „Pemuda Pancasila” în economia violenţei exercitată de către un stat. La limită, putem intui şi sursa relativismului moral, în cazul făptaşilor, căci listele cu numele oamenilor ce urmau a fi omorâţi, le erau furnizate de instituţii străine occidentale (ambasada SUA, între altele). Crimele de masă au fost săvârşite, citim la începutul documentarului, cu susţinerea şi complicitatea guvernelor occidentale. Mai mult decât atât, astăzi, Indonezia este prezentată de susţinătorii lui Suharto şi unii apologeţi ai Băncii Mondiale drept un model de succes în dezvoltarea economică şi reducerea sărăciei: de la 60 % acum 30 de ani, la 14% în prezent[5].

În fine, din perspectiva analizei „lumii-sistem” (Immanuel Wallerstein), vom observa că masacrul din Indonezia are loc într-o perioadă a războaielor de decolonizare/ eliberare din Africa şi Asia şi de escaladare a Războiului rece, în care regimurile politice ale diferitor state trec prin profunde transformări: începând cu cele din Africa de Nord, în care iau amploare mişcările pan-arabe şi naţionalismul islamic, revoluţia din Cuba (1959), războiul din Vietnam (1954-1975), în care sunt antrenate două supraputeri ale lumii, Uniunea Sovietică şi SUA, apoi la revoluţia culturală din China (1966), pe parcursul căreia sunt persecutaţi şi omorâţi milioane de oameni, la ideea construirii unui „socialism cu faţă umană”, care se termină cu intervenţia tancurilor sovietice în Praga în 1968 şi… last, but not least, dictatura militară din Argentina (1966-1973) şi lovitura de stat din Chile (1973), unde, prin suportul universitarilor de la Chicago („Chicago boys”), sunt aplicate, prin „terapii de şoc” şi „în condiţii de laborator”, politicile monetare, astăzi considerate de succes[6]. În acest sens, este sesizabilă o logică antagonică în acord cu care se construieşte imaginarul răului absolut.

Într-un interviu recent cu realizatorii filmului, Joshua Oppenheimer şi Werner Herzog, ultimul menţionase că o regulă pe care şi-a asumat-o consta în a-l vedea pe Anwar Congo „ca fiinţă umană, nu ca monstru sau psihopat”[7]. Un astfel de angajament al regizorului îl putem recunoaşte în filmul său Into the Abyss (2011), în care rolurile principale sunt jucate de doi oameni condamaţi pentru triplu homicid, la moarte, în cazul unuia dintre ei, şi la detenţie pe viaţă, în cazul celuilalt. În loc de a ţine răul la distanţă, Herzog preferă proximitatea. O strategie similară o descoperim în The Act of Killing.Unele dintre cele mai terifiante şi sublime momente ale filmului constau din mici ritualuri şi gesturi cotidiene, în care îl vedem pe Anwar privindu-se în oglindă, aranjându-şi părul, potrivindu-şi proteza dentară. Îl vedem în scene pline de cruzime, apoi îl găsim ţinându-şi nepoţii în braţe. Într-un cadru, îl vedem pe Adi Zulkadry, alt torţionar, purtând un maiou cu inscripţie „Apathetic”. Astfel, imaginea dialectică a răului e banalizată, e completată de lucruri comune. În acelaşi interviu, Herzog adaugă: “Pentru mine, niciunul din ei nu este monstru, deşi crimele lor sunt monstruoase. Ele sunt monstruoase dincolo de orice imaginaţie, în unele cazuri. Totuşi, întâlnind făptaşii, devine evident că nu există monstru. Ei sunt încă umani. Ei rămân umani, foarte umani. Noi trebuie cumva să acceptăm că în limitele umanităţii, crime de astfel de magnitudine sunt încă posibile. Ele nu sunt complet exotice. Ele nu sunt străine naturii umane, e un lucru greu de digerat.“[8]

Un atare soi de umanism îl vom digera într-adevăr cu greu. În primul rând, acesta nu presupune o formulă a „naturii umane” care ar tempera sau minimaliza, în vreun fel sau altul, pericolele vieţii. În acest sens, nu există vreo secvenţă în film de o autenticitate totală, nu există vreun moment de catharsis, în care putem desprinde o parte luminoasă a „naturii umane”. Filozofic vorbind, va trebuie să admitem că gândirea umanului vine din cu totul altă parte – inumanul fiind o dovadă a sa. În al doilea rând, despre posibilitatea repetării unor crime împotriva umanităţii am fost preîntâmpinaţi şi anterior de Hannah Arendt.

În una din carţile sale, o analiză-raport a procesului lui Adolf Eichmann, Arendt utilizase conceptul de „banalitate a răului”[9]. Eichmann, observă autoarea, nu a arătat nicio urmă de vinovaţie sau responsabilitate pentru crimele sale; el doar „îşi făcea treaba”, îşi „îndeplinea datoria” supunându-se ordinilor primite de la superiorii săi şi normelor legale. Altfel spus, sursa răului n-ar trebui căutată neapărat într-o degradare morală; Eichmann era un om mediocru, el se supunea unei legi morale kantiene[10]. Ideea sugerată de Arendt este generalizată de Jonathan Littell în romanul Les Bienveillantes ce tratează acelaşi subiect: “Pericolul – mai ales în vremuri de restrişte– se ascunde în cetăţenii de rând, din care e format statul”[11].

Ceea ce merită analizat, atât în cazul lui Eichmann, a torţionarilor nazişti, cât şi în cazul gangsterilor din Indonezia (cu siguranţă, figura torţionarului o găsim şi în alte regimuri: în cel comunist, în figura cekistului sau într-un regim democratic, la Guantanamo Bay), sunt tehnicile „escapiste” ce permit, pe de o parte, distanţarea de realitate şi, pe de altă parte, „îndeplinirea datoriei” într-o formă de violenţa pură. După Slavoj Zizek, perversitate constă în inversare a legii morale kantiene, în „efortul “etic” orientat spre rezistenţa faţă de tentaţia de a nu ucide, tortura, umili”[12]. Putem găsi o inversie similară într-o scenă din film, în care Adi Zulkadry îi spune lui Anwar că coşmarurile sale nu sunt altceva decât nişte tulburări nervoase, aşa încât îl sfătuieşte să meargă la psihiatru („nerve expert” – sic!), care-i va da pastile şi cu care va putea sta de vorbă. De altfel, se crează impresia că distanţarea e oarecum legitimată prin diferite mecanisme – printr-o apropriere a discursului religios, printr-o anumită formă de propagandă, asigurată de guvern, prin estetizarea şi eroizarea modului de viaţă al gangsterilor („Gangsters are free men. They want to enjoy their lives in their style. Relax and Rolex”).

În interviul amintit anterior, Oppenheimer pomenise de declanşarea acestor tehnici de distanţare („escapist fantasy”). Visele lui Anwar, pe care le vedem puse în scenă spre sfârşitul filmului, dispun de o structură subversivă şi contradictorie întrucât, pe de o parte, fac posibilă risipa unor energii excedentare (Georges Bataille) şi, pe de altă parte, ele devin, în cazul lui Anwar, o sursă a plăcerii (jouissance). Imaginile terifiante şi suprarealiste, performate dincolo de bine şi de rău, se transformă în topologia spaţiilor dislocate în timp, în care victimele îşi dau consimţământul la reînscenarea actelor de tortură şi sadism, ocupând, din nou, rolul de victime, în timp ce făptaşii, întruchipând o poziţie privilegiată de „supraoameni”, îşi imagineaza că primesc mulţumiri, undeva în ceruri, din partea amărâţilor pe care i-au executat. Un final delirant şi crud, aproape anti-moralizator, în care rolurile sunt păstrate.



Referinţe:

1. E cazul, totuşi, să ne întrebăm dacă „sinceritatea” nu reprezintă cumva o variantă soft a ironiei şi dacă nu implică o mistificare ideologică (tind să presupun că anume într-o atare formă ea e prezentă în filmele lui Aki Kaurismäki). Pentru detalii: Alexei Yurchak, "Post-Post-Communist Sincerity: Pioneers, Cosmonauts, and Other Soviet Heroes Born Today". http://www.academia.edu/389359/_Post-Post-Communist_Sincerity_Pioneers_Cosmonauts_and_Other_Soviet_Heroes_Born_Today_

2. cf. Slavoj Zizek, The Sublime Object of Ideology. London, NY: Verso, 1989.

3. A se vedea analiza lui Yurchak a categoriei “living vne“, într-un alt context, într-un studiu de referinta: Alexei Yurchak, Everything Was Forever, Until It Was No More: The Last Soviet Generation. NJ: Princeton University Press, 2005, pp. 126-158.

4. cf. Achille Mbembe, Necropolitics. In: Public Culture, Winter 2003, 15(1): 11-40.

5. http://connection.ebscohost.com/c/articles/9707111057/suharto-lobby

6. cf. Naomi Kleim, Doctrina şocului: naşterea capitalismului dezastrelor. trad. Bogdan Lepădatu. – Bucureşti: Vellant, 2008.

7. http://www.avclub.com/article/joshua-oppenheimer-and-werner-herzog-on-ithe-act-o-100900

8. Ibidem.

9. cf. Hannah Arendt, Eichmann la Ierusalim: raport asupra banalităţii răului. Bucureşti: Humanitas, 2008.

10. Aici fac apel la o lectură radicală a lui Kant propusă de Slavoj Zizek: “singura forţă a eticii kantiene rezidă în indeterminare formală: Legea morală nu spune în ce constă datoria, ci doar postulează că ea trebuie îndeplinită; este imposibil să deducem din Legea morală norme concrete ce trebuie urmate în situaţii specifice, ceea ce înseamnă că subiectul însuşi trebuie să-şi asume responsabilitatea „traducerii” injuncţiunii abstracte a Legii morale într-o serie de obligaţii concrete.” http://www.lacan.com/zizlacan4.htm

11. A se citi mai ales prima parte a romanului, intitulată „Toccata”: Jonathann Littell, Les Bienveillantes. Paris: Folio, 2008.

12. Slavoj Zizek, How to Read Lacan. NY; London: W.W. Norton & Company, 2007, p. 106.


Această cronică a fost publicată pe platzforma.md: http://platzforma.md/?p=1196



sâmbătă, 25 ianuarie 2014

Simţul justiţiei în socialismul tîrziu, cu Dorel Curtescu


Vineri, 24 ianuarie, ora 16.30, Atelierului Doctoral în Ştiinţe Sociale PLURAL a organizat un seminar şi o discuţie de film cu Dorel Curtescu despre „Simţul justiţiei în socialismul tîrziu”, pornind de la vizionarea filmului Гараж (1979), de Eldar Riazanov.

Locul de întîlnire: Catedra de Istorie Universală a Universităţii Pedagogice de Stat "Ion Creangă", bloc. 1, etaj 5, sala 508.

Lecturi recomandate (vezi fişiere ataşate):

1. Bourdieu, P. 1992. An Invitation to Reflexive Sociology. Chicago: University of Chicago Press: 94-114.

2. Boltanski, L., Thévenot, L. „The Sociology of Critical Capacity”. In: European Journal of Social Theory, 2(3): 359–377.

3. Pecherskaya, N. "Looking for justice: the everyday meaning of justice in late Soviet Russia". In: Anthropology of East Europe Review. 30 (2) Fall 20124. 

4. Amartya Sen, "Equality of Capacity".




Iată prezentarea în power-point de Dorel Curtescu despre "Simţul justiţiei în socialismul tîrziu":